Bambi la tortura

– Gata, suficient sex pentru astăzi... Nu cred că aş mai putea încă-o dată...

Aceste spuse avură un efect năucitor: fata se calmă pe loc, lăsându-şi capul la loc pe pernă, oarecum mulţumită că tortura aceasta luase o pauză. Sora ei, de asemenea, păru să se relaxeze, străbătută de aceleaşi sentimente şi speranţe.

– De ce vă relaxaţi, frumuseţilor? Am spus că eu nu mai pot, dar asta nu înseamnă că voi nu o să mai faceţi...

– Ce?! Ceee?!?, izbucniră amânduă deodată, uitându-se disperate la Canavie. Ce mai vrei?! Ce ai de gând?! Ce mai vrei cu noi?

Bărbatul se duse, tacticos, până la marginea patului Denisei, se aplecă şi scoase de sub acesta o bâtă de basebal, de un metru lungime, apoi scoase încă una de sub patul Ralucăi. Văzând acestea, fetele înţeleseră pe dată intenţiile violatorului însă nu le veni a crede că are de gând să le facă aşa ceva. Bărbatul se apropie prima oară de Denisa, lăsând una din bâte pe patul surorii acesteia.

– Ce-ai ce gând?! Nuuu! Nu poţi face astaaaa! Nu! Te rog... Te-te imploooor nu face aşa ceva! începu a ţipa aceasta, văzând ce are de gând omul.

Şi într-adevăr nu se înşelaseră, căci Canavie intenţiona să le violeze cu bâtele de baseball, toată noaptea, sau până va obosi.

– Nuuuuuuu! Te rooooggg! Nuuuu! Nuuuu-huuu-huuuu!, urlă Denisa, dându-şi ochii pe spate ca o apucată, de durere, atunci când violatorul aşeză bâta de baseball cu capul acesteia cel gros la buzele păsăricii ei şi împinse cu putere până ce bâta intră în ea jumătate. Violatorul lăsă bâta în păsărica Denisei iar bâta rămase nemişcată, susţinută de pereţii supra-întinşi ai vaginului fetei.

– Ia uite ce frumos îţi stă aşa!, exclamă bărbatul, făcând un pas în spate şi admirând-o pe cea pe care o transformase într-o gaură de regulat.

– Ah-ah-aaahh-aagghhh-ahh-ah-aaagghhh!, începu a gâfâi, aproape fără suflare, fata, pentru a-şi domoli durerea ce o simţea în organul ei genital. Privi în faţă şi putu vedea bâta de baseball care îi ieşea jumătate dintre buzele atât de cumplit torturate ale vaginului ei. Încercă a-şi trage sufletul, inspirând şi expirând rar şi adânc, durerea din păsărică fiind aproape insuportabilă. Deodată, Canavie încetă a o mai admira şi se apropie de ea, scoţându-i bâta din organ. Denisa gemu odată puternic şi sonor, o relaxare fără margini cuprinzându-i corpul. Asta numai câteva secunde, pentru că bărbatul îi introduse din nouă bâta şi mai adânc decât prima oară, şi mai vânjos, scoţându-i fetei încă o duzină de gemete şi icnete. Dar acestea începură să se înteţească, întrucât, spre deosebire de prima dată, violatorul nu mai lăsă, pur şi simplu, bâta în vaginul fetei, ci începu să o reguleze frenetic cu aceasta, penetrând-o cu jumătate din bâtă sau chiar mai mult dacă vedea că elasticitatea muşchilor Denisei o permite... înăuntru... înafară... înăuntru... înafară... adânc... adânc... din ce în ce mai adânc. Raluca privea cu ochii înecaţi în lacrimi la sora ei, care experimenta o adevărată tortură, dându-şi capul pe spate şi ochii peste cap, în timp ce gâtul ei nu mai contenea a scoate gemete de agonie :

– Aaahh! Ah! Ah! Aaaa-aarrggghh! Aahhh! Ah! Ah! Aaaa-aaghhh! Ahhh! Aaaa! Aaaaaaa! Arggghh! Aaahh! Aaaa! Aaaaahhh!

Fără a-şi da seama, Denisa se apropia de orgasm şi, cum penetrările nu se opreau, vaginul ei începu să secrete lichid, lubrefiindu-se din ce în ce mai mult, pentru ca, într-un final, să îi ofere Denisei o senzaţie de plăcere cum nu mai întâlnise în viaţa ei, un orgasm absolut... fata scoase un geamă sublim, de data acesta combinându-se în vocea ei durerea şi satisfacţia... păsărica ei juisă o cantitate de lichid imensă, prelingându-se pe bâta de base-ball, pe bucile propriului ei fund şi pe cerceaful patului.

– Aaaaaaaaggggghhhhhh-aa-aaahh-aaaaaaahhhh!

– Ţi-a plăcut, târfă?, întrebă violatorul, scoţând bâta din vaginul fetei şi privind cum acesta din urmă revine la dimensiunea lui obişnuită, cu toate că, se putea observa totuşi că fusese dilatat, atât prin felul în care buzele păsăricii atârnau puţin în afară, cât şi prin culoarea roşie-rozalie la care ajunsese.

Denisa nu răspunse, crezând că este doar o întrebare retorică pentru a mări gradul de umilinţă la care o supunea, ci scoase doar un geamăt involuntar, cu gura întredeschisă. Văzând aceasta, bărbatul se urcă în pat, încălecă deasupra stomacului ei şi, luându-şi avânt, îi plesni fetei o palmă puternică, încât aceasta, în incapacitate de a reacţiona, întoarse capul într-o parte şi eliberă un sunet scurt ce semăna a schelălăit. Obrazul lovit i se înroşi pe dată. Bărbatul repetă, întorcându-i, cu brutalitate, capul spre el :

– Te-am întrebat dacă ţi-a plăcut, târfă!?!

– Ddd-da..., gemu slab fata, pentru nu fi lovită din nou.

– Da ce?!, urlă bărbatul, ridicând din nou mâna, ameninţător.

– Da, mi-a... mi... mi... mi-a plăcut..., rosti rapid Denisa, închizând ochii, cu groază, aşteptând speriată o eventuală altă lovitură.

„Tortura" cu bâtele de baseball introduse în păsărici continuase până pe la orele două şi jumătate noaptea. După ce schingiuise, de-a dreptul, vaginul Denisei, cu bâta, scoţând-o apoi şi aşezându-se pe stomacul fetei, pentru a continua supliciul cu lovituri de palme peste chipul ei gingaş sluţit de plâns (rimelul negru i se prelinsese pe obraji în şiroaie scurte de lacrimi) şi de grimasele contorsionate ale durerii, Canavie o lăsase pe năltăroaga de Denisa să-şi plângă chinurile oropsite, şi trecuse la cealaltă fată. Raluca primise acelaşi început de tortură ca şi surioara ei mai mică, cu cealaltă bâtă de baseball (oricât de bolnav mintal ar fi fost Doru, respecta igiena), introducându-i-o în vagin, lăsând-o acolo preţ de zece minute, apoi regulând-o cu bâta cât mai adânc, cât mai brutal şi cât mai frenetic. Puternice penetrări ale păsăricii Ralucăi îi scoaseră fetei puternice gemete şi scurte ţipete de agonie în acomodarea cu mărimea bâtei. Excitându-se şi simţind că se apropie de orgasm, în ciuda supliciului şi durerii ce o simţea în interior, Raluca prinse a geme şi a zbiera şi mai tare. Frânturi din vocea ei sugrumată de gâfâituri de durere se putură auzi atât de tare, fără a mai putea fi reţinute de gâtlejul fetei, încât Canavie îşi dădu seama că fata va atinge din secundă în secundă orgasmul. Dar satisfacţia ei nu se număra printre scopurile violatorului, aşa că, la vederea comportamentului pre-orgasmic al fetei, îi scoase bâta din păsărică, încetând penetrările exact cu puţin înainte ca Raluca să fi atins punctul de plăcere, lăsând-o pe fată gemând şi gâfâind a frustrare, făcând sforţări uriaşe pentru a nu izbucni în ţipete de genul „te rog, termină-măăăăă! Te imploooor! Vreau să mă fuţi! Vreau să juissseeeezzz! Te rog, adu-măăăaaa...!" După ce puse bâta deoparte, bărbatul urcă peste fată, aşezându-i-se mai jos de sâni, apoi, apucându-i faţa în mâini, o forţă să se uite la el şi o întrebă:

– Eeei, târfă... Văd că tu ajunsăşi să iubeşti violul... Ce curvă ordinară! Nu contează cine o regulează, nu contează cu ce e regulată, atâta timp cât îi este umplută gaura... Futai să fie... Aşa e, Raluca?

Raluca prinse a plânge aproape în hohote, atât datorită umilinţei la care era supusă, cât şi datorită faptului că în sinea ei admitea că violatorul avea dreptate. Nu-şi putea controla corpul, ca o târfă nenorocită, voind să juiseze orgasmic datorită fututului cu o bâtă, un par, un lemn nenorocit. Fireşte, nu răspunse bărbatului ce îi prinsese faţa în mâini şi o strângea de obraji, uitându-se fix în ochii ei căprui, şi fireşte că întrebarea violatorului nu fusese una retorică. Neprimirea unei replici din partea victimei însemna sfidare iar aşa ceva nu putea fi tolerat („nu «torelăm» o asemenea... E-o provocare..." – ştiţi celebra replică – „Luaţi-o!"). Şi într-adevăr o luă... Eliberându-i obrajii cu ambele mâini, Doru îi arse o palmă atât de puternică peste cel drept, şi o făcu atât de iute, luând-o prin surprindere, încât Raluca, buimăcită de durerea violului, de cuvintele violatorului şi de modul în care era ţintuită, ţinută de faţă şi folosită fără voia ei pe post de „obiect de oferit satisfacţie", ţipă odată brusc şi scurt la primirea loviturii, lăsându-şi capul să cadă în partea opusă acesteia, adică în stânga. Obrazul i se înroşi pe loc şi lacrimi şi mai profunde începură a îi curge din ochii ei frumoşi.

– Spune, târfă, spune!, urlă la ea Canavie, apucându-i din nou chipul în palme şi repetând acţiunea palmei, de data aceasta pe obrazul stâng. Fata îşi lăsă capul într-o parte, abţinându-şi chiar şi scâncetul ce mai înainte îi scăpase. Nu voia să îi ofere această mulţumire nemernicului de violator, aşa că făcu sforţări să îşi abţină plânsul şi gemetele. Dorinţa ei de a se ambiţiona să nu-i răspundă dispăru însă imediat, întrucât Canavie se porni a o lovi neîncetat cu palmele peste ambii obrajii, unul după altul, una după alta, lăsându-i urme roşii pe chipul ei dulce, înroşindu-i pielea feţei, apoi transformând-o în vişinie, douăzeci de palme zdravene, douăzeci şi cinci, treizeci, timp în care (Canavie) nu înceta a urla:

– Spune! Răspunde, nenorocito! Spune târfo! Răspunde, curvă ordinară! Spune! Spune sau te violez până te ucid! Spune! Răspunde târfo! Răspunde!

În cele din urmă nu mai putu suporta şi, printre palmele ce îi molestau şi distorsionau în grimase inimaginabile faţa, începu a zbiera:

– Daaaaa! Daaa, e bineee?!? Daaa, sunt o târfă care juisează pentru un violatoooor! Mă fuţi c-o bâtă de basebal şi îmi plaaaaceee! Voiam să ajung la orgaaaaaassssmmmm! Daaaaa! Nu mă mai loviiii!

Cu vreo jumătate de oră înainte de ora trei dimineaţa, Canavie decise că se distrase destul pentru o noapte, aşa că aşeză bâtele de baseball sub paturi şi, după ce le regulase cu „lemnele lustruite" până le dilatase vaginele, nelăsându-le însă pe niciuna să atingă orgasmul, le părăsi pe cele două surori, rânjindu-le cu cruzime, şi închizând lumina, nu înainte de a le ameninţa: „Odihniţi-vă, puştoaicelor... Mâine vă aşteaptă o zi grea... Nici n-aveţi idee... O să-mi satisfac toate poftele cu voi patru zile şi patru nopţi, fără încetare, frumoaselor!". Rămase în întuneric beznă, cele două încercară a-şi potoli lacrimile involuntare ce, pe sistem nervos, le şiroiau pe obrajii încinşi şi înroşiţi de umilinţă şi loviturile încasate. Orice vorbă adresată de vreuna celeilalte ar fi fost inutilă şi lipsită de sens. Simţeau că nu mai suportă, că ar voi să se descarce, dar în acelaşi timp nu se simţeau confortabil, dacă se poate spune astfel, a-şi vorbi una alteia. Pe înfundate, din întunericul camerei se auzeu ba câte un scâncet involuntar, ba câte un geamăt, ba câte un sunet specific trasului lacrimilor pe nas. După vreun sfert de oră de tăcere, Denisa rosti aproape plângând, privind, deşi nu vedea nimic în faţa ochilor, înspre locul unde ştia că este patul surorii ei:

– Ralu... Crezi că vom scăpa?... îhhhăâăăhăhă... Vom scăpa vreodată?

Câteva momente lungi nu se auzi nici un răspuns, însă după o pauză de gândire înceţoşată şi de oprire a lacrimilor, Raluca răspunse:

– Da, surioară... îfhhââ... vom scăpa... totul va fi bine... Rezistă! Rezistă... Asta trebuie să facem... Să rezistăm şi... totul va fi bine... Ne va da drumul!

După aceea nu mai îndrăzniră a îşi vorbi. Ruşinea situaţiei şi neobişnuitul circumstanţelor care nu le oferea vreun subiect raţional abordabil de dialog, le obliga să tacă... Într-un târziu somnul moleşitor le cuprinse pe amândouă şi se cufundară în dulcea amorţeală a oboselii pe care o acumulaseră (din plin) pe durata zilei. Adormiră, visând că sunt la concertul caritabil de la munte, că fanii le ovaţionează, că sunt adorate. Dimineaţa fură trezite (la ora nouă fix) într-unul dintre cele mai cumplite moduri pe care şi le poate imagina cineva: Canavie intră pe neauzite în cameră şi aruncă peste amândouă, deodată, un lighean de cinci litri plin cu apă rece din frigider.

– Aaaaaaaaaaa! Aa-aa-aaaahh-aaaahhhh!, urlară amândouă, cuprinse de cea mai oribilă senzaţie, trezite din dulcele somn de un şoc de o asemenea intensitate.

– Scularea, păpuşilor, că s-a sculat mătărânga mea şi are poftă să vă posede toată ziua!, urlă la ele bărbatul, în timp ce surorile, încă încercând să se dezmeticească din starea de uluire şi şoc, dădeau ca proastele să se ridice, iar şi iar, cu toate că acţiunile lor de smucire erau în zadar. Nu realizau ce se petrece, încercau să îşi tragă mâinile ca să se poată ridica – ştiţi şi voi, starea aceea de buimăceală atunci când te scoală cineva, brusc şi dur, din somnul profund, senzaţia aceea de confuzie în care, preţ de câteva minute nu îţi mai aminteşti literalmente nimic. După vreo jumătate de minut în care fetele se zbăteau ca peştii pe uscat (ştiu că această comparaţie nu e bună, dar... deh...), ambele îşi amintiră ce se întâmpla de fapt, unde erau şi ce păţiseră, dar mai ales ce urmau să păţească, şi se potoliră, deznădăjduite, rămânând zgribulite în paturile fleaşcă de ude, tremurând de frig şi spaimă.

Canavie dădu drumul la aparatul de aer condiţionat din colţul camerei, roti butonul de încălzire la maxim şi rosti, rânjind ameninţător:

– Mii de scuze, gagicilor... Cred că m-am exprimat greşit... Am spus „scularea", când de fapt trebuia să zic „trezirea"... Da-da... Înţeleg de ce aţi fost induse în eroare... Voi aţi crezut că trebuie să vă sculaţi din paturi... Ha-ha! Ei bine, nu... Nu aveţi norocul ăsta încă... Nu aveţi bafta să vă sculaţi şi să vă dau drumul încă... Dar nu vă faceţi griji: aveţi să scăpaţi cu viaţă... Peste vreo trei zile... Dar până atunci am să-mi scot pârleala pentru toate nopţile vieţii mele în care am avut fantezii cu voi,... pentru toate zilele vieţii în care am tremurat de dorinţă şi excitare, privindu-vă cum vă ondulaţi trupurile ălea ale voastre de curvoştine în haine mulate la televizor, alimentându-mi reveriile erotice cu carnala voastră bâţâială de domnişoare adolescente... Dar ce m-a atras cel mai mult la voi este că aveţi voce şi ureche muzicală... Amândouă aveţi un timbru vocal şi frumos şi excitant în acelaşi timp... Ei bine, să lăsăm gargara şi să trecem la lucruri serioase: căldura de la aparatul ăsta de aer condiţionat vă va usca în aproximativ o jumătate de oră... Am să mă întorc să vă aduc ceva de-ale gurii... Mă refer la mâncare, că trebuie să vă hrăniţi... Pe urmă, o să vedeţi toată ziua de-ale gurii – pula... Literalmente... O să înghiţiţi astăzi la spermă de-o să vă săturaţi! Credeţi-mă! Şi nici puţină tortură n-ar strica...

Canavie se întoarse peste o jumătate de oră în camera fetelor şi, de îndată ce deschise uşa, o căldură extraordinar de puternică îl izbi în faţă şi îl cuprinse. Aparatul de aer condiţionat transformase camera într-o saună, erau în jur de patruzeci de grade şi aerul era aproape irespirabil. Aproape leşinate, cele două fete abia mai respirau în paturile lor, gâfâind cu gurile deschise şi încercând să nu se lase pradă asfixierii. De îndată ce îl văzură pe bărbat intrând, cu ultimele puteri încercară a îşi ridica într-un efort inutil căpşoarele şi a îl ruga să le salveze, să închidă sursa de căldură infernală şi să nu le lase să moară. Canavie reglă aparatul de aer condiţionat la douăzeci şi unu de grade şi, treptat, căldură prinse a se duce, temperatura devenind una propice unei camere normale (observaţi ironia – asta numai cameră normală nu era... Era camera de tortură a apetisantelor fete de la Bambi). Bărbatul rămase secunde bune în picioare în faţa paturilor celor două, admirându-le, desfătându-şi ochii cu trupurile lor fragede şi atât de seducătoare. Amândouă se uscaseră şi pielea lor recăpătase culoarea fermecătoare specifică fiecăreia, lacrimile de pe chipurile lor lăsaseră doar subtile urme de rimel pe obraji (foarte excitant) iar sperma de pe pieptul şi faţa Ralucăi se spălase aproape în totalitate datorită apei turnate de Canavie şi a transpiraţiei (acum uscate) ce se scursese pe pielea fetei datorită căldurii şi zbuciumului. Deodată îşi aduse aminte de ceva şi se îndreptă spre uşă, din afara căreia ridică două tăviţe pe care erau amenajate nişte banane, nişte albuşuri de ouă fierte, câteva cireşe şi câte două pahare de plastic cu iaurt. Bărbatul merse tacticos şi ocoli paturile, aşezând tăvile pe noptierele de lângă fiecare dintre acestea, apoi, revenind în faţa paturilor (în raza de vedere a fetelor imobilizate), le privi cum stăteau, cu ochii pe jumătate închişi, cu capetele puţin căzute într-o parte şi cu trupurile crăcite ca vai de ele, obosite de trauma prin care treceau şi de batjocura la care erau supuse. Văzând că nu au de gând să spună nimic, bărbatul le vorbi, zeflemitor:

– Ei bine, masa-i gata! Cine vrea să mănânce să ridice mâna!

Raluca ridică privirea înspre el, realizând evident că îşi bate joc şi, voind să spună ceva, deschise gura, numai pentru a se răzgândi imediat, dându-şi seama că nu mai are rost. Denisa era prea afectată de înjosirea la care fusese supusă pentru a mai încerca să se mişte.

– Bine, păpuşicilor, observ că sunteţi cam epuizate, aşa că trebuie să vă recăpătaţi forţele... Ce spuneţi? Să vă hrănesc eu? Ei, acum... Nu ştiu ce să zic! Bine, dacă insistaţi... – continuă să joace teatru batjocoritor Canavie, vorbind de unul singur, dar adresându-se puştoaicelor.

Bărbatul se apropie de patul Denisei şi se aşeză pe marginea acestuia, lângă fată. Aceasta deschise ochii la simţirea mişcării patului şi îşi ridică puţin căpşorul pe care până atunci îl ţinuse căzut puţin într-o parte. Chipul mezinei era absolut copleşitor: şiroaie scurte de lacrimi se scurseseră pe obrajii rumeni ai fetei în linii negre foarte senzuale, în contrast cu pielea ei alb-rozalie, ochii ei negri conturaţi cu aceeaşi culoare a smoalei păreau acum adăposturi zgâite ale disperării şi ferestre cândva fericite ale unui suflet ditirambic decavat iar gura ei, rămasă parcă într-o grimasă ce reunea deznădejdea, spaima şi dezgustul, expunea trădătoare buzele atât de voluptos conturate şi atât de apetisante, buze ce purtau cu ele amintirea silei de a fi despărţite pentru ca gura să fie victima violului şi stomacul, containărul de depozitare a spermei. Fata nu spuse nimic, doar îl privi cu ochii pe jumătate deschişi pe violator şi aşteptă ce avea să urmeze.

– Îţi e foame, fetiţo? Nu-i aşa că-ţi e foame?, întrebă omul, mângâind blând cu palma obrazul stâng al fetei.

Denisa întoarse capul în cealaltă parte, lăsându-l să cadă pe pernă spre umăr. Atunci Canavie îi apucă cu palma obrajii şi îi întoarse forţat capul înspre el, forţând-o să stea astfel, pentru a reîntreba:

– Nu-i aşa că îţi este foame, Denisa? Hai, fii fată de treabă şi hrăneşte-te...

Voind să întoarcă din nou capul, fata făcu o sforţare de a scăpa din mâna agresorului, însă realiză imediat că este zadarnic, aşa că renunţă, încercând să vorbească:

– N-nu vreau să... mănânc...

Bărbatul luase deja o mână de cireşe şi se pregătea să i le bage fetei în gură cu forţa în cazul unui eventual refuz încăpăţânat, însă se opri imediat la auzul vorbelor fetei, eliberându-i faţa din strânsoarea mâinii, punând cireşele la loc şi rostind:

– Haide, nu te prosti! De ce să nu mănânci, păpuşică? Ia de la mine câteva fructe, un ou fiert şi un iaurt, că îţi promit că sunt delicoase...

– Dar... dar... de ce nu ne eliberezi? Te... te implor... Ne mai... forţezi mult? Spune-mi, te rog, te implooor... Spune-mi de ce ne faci asta..., rosti încet, aproape plângător, Denisa, fiind întreruptă de Canavie.

– Ţi-am spus de ce... V-am spus la amândouă motivul pentru care vă violez... Haideţi să fim serioşi aici, nenicule...

– Ştiu – continuă Denisa pe acelaşi ton, nădăjduind în sinea ei că va stârni milă, că va îndupleca sufletul acestui om (dar, între noi fie vorba, siropoşeniile nu erau tocmai viciul care îl dădea gata pe Canavie) – ştiu că ai spus... că ne-ai plăcut când ne vedeai în mass media... Ai fost un fan... Dar de ce ne faci asta? De ce ai voit să ne supui la asta? Nu puteai încerca altfel...? Te implor... Nu te-ai gândit să încerci altfel...?

– Oooo! Pentru Dumnezeu! Tu mă crezi prost rău sau eşti găgăuţă, fato? Nu mai eşti o puştoaică pentru a nu reuşi să înţelegi pe deplin cum funcţionează societatea. Ştii bine că n-aş fi avut nicio şansă... Ce şansă infinitezimală aş fi putut eu să am cu tine, prinţesuco?, rosti apăsat bărbatul, privind-o în ochii ei mari şi imploratori, fără a ridica însă tonul vocii. Denisa continuă rugător, cu scopul de a face pledoaria cât mai convingător de înduioşătoare: